Main menu
Cultura clasică, spunea Mihai Eminescu,
în 1880, în Timpul,”are calitatea determinată de a creşte, ea este în esenţă educativă (...) Fixat odată pentru totdeauna, nemaiputându-se schimba, căci aparţine unor timpi demult încheiaţi, spiritul antichităţii e regulatorul statornic al inteligenţei şi al caracterului şi isvorul simţului istoric.” Limbile clasice se supun cel mai bine „principiului obiectivităţii” și, după cum scria Titu Maiorescu, „de aici provine impresiunea de repaus şi de mărime pe care ne-o produce Antichitatea”. Militând pentru studiul latinei, același Maiorescu considera: „din toate studiile din gimnaziu, unul singur corespunde tuturor acestor cerinţe ale educaţiunei şi acesta este studiul limbii latine”. Revenind la contemporaneitate, modernitatea haotică de pe meleagurile noastre a aruncat în derizoriu ceea ce ea a considerat a fi ”limbi moarte”, iar studiul acestora a devenit aproape exotic în învățământul zilelor noastre. Nu același lucru se întâmplă, însă, și în alte țări europene. În Germania, de pildă, se poate discuta, în ultimii ani, de un veritabil trend al interesului pentru greacă și latină. Ce favorizează această atitudine? Explică Andrei Pleșu, într-un articol apărut în Dilema veche: ”o solidă formaţie clasică se impune ca foarte utilă şi pentru naturile pragmatice. Ea constituie o excelentă temelie de cultură generală, un bun exerciţiu pentru propriile aptitudini intelectuale şi morale. În plus, fără greacă nu ai acces la meserii cum sunt teologia, arheologia, istoria veche, iar fără latină nu te poţi ilustra onorabil în istoria artei, muzicologie, filologie, orientalistică. S-au găsit voci care să invoce beneficiile studiilor clasice şi pentru o mai subtilă înţelegere a europenităţii, dacă nu chiar a globalizării.”
Eu nu am competența necesară pentru a face o apologie a culturii clasice. De fapt, un astfel de demers cred că ar fi de prisos. Însă, ce pot sublinia aici este că Botoșaniul a avut nevoie de Olimpiada națională a limbilor clasice la fel de mult cât această olimpiadă a avut nevoie de Botoșani pentru a reintra în matca sa firească. Noua dimensiune a limbii române a plecat de la Eminescu cu care, de altfel, nu întâmplător am început aceste rânduri. Și, natural, la Eminescu se întoarce pentru un nou început. Paginile de istorie a românilor au căpătat voce prin rigoarea clasică a lui Iorga. Și acasă la Iorga trebuie să se întoarcă pentru a primi din nou putere.
Noi, botoșănenii, ne-am simțit onorați să avem în mijlocul nostru nu doar elevi și profesori pasionați de greacă și latină, ci reprezentanți ai unei viziuni asupra existenței deși cu peste 2.500 de ani în spate, totuși mereu actuale, mereu de urmat...